Bun venit copilărie

Creştem şi ne maturizăm din ce în ce mai repede...uităm să ne trăim copilăria. Ne dorim „să fim mari”, să putem să facem unele lucruri care nu ni se permit atunci când suntem consideraţi a fi „copii”. Dar vin momente când ne dorim să ne întoarcem la copilărie, să fim alături de părinţi, fraţi şi surori, alături de bunici şi, mai ales, să avem timp doar pentru noi. Acest mic blog vine în ajutorul tuturor celor care sunt deja copii dar şi al celor care vor să fie din nou copii. Aici, vom învăţa cum să desenăm sau să pictăm, cum să modelăm în lut sau să coasem modele populare româneşti; vom citi snoave, poveşti sau pozne, toate realizate de artişti sau meşteri populari români. Alături vom avea un întreg colectiv al Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, colectiv ce doreşte să ajute copiii dar şi adulţii să descopere sau să redescopere tradiţiile şi meşteşugurile româneşti.

marți, 22 ianuarie 2013

Poveşti româneşti - De la 1 pân-la 10 - Zece


Zece

„Un balaur avea zece capete. Peste zece-mpărăţii s-a dus vestea că...”

-         Ha-ha-ha! râd copiii, povestea asta ne-ai mai spus-o! Ai uitat? Balaurul cu şapte capete din povestea a şaptea!
-         Mda!
-         Alta! Alta!
-         Una cu zece negri mititei, care...
-         Ha-ha-ha! o ştim de mult şi nici nu-i a dumitale!
-         Mda! Mda! Ahaaa! Odată, cinci căpriţe s-au uitat în apă...
-         ...şi au crezut că sunt zece! Ne-ai mai spus-o, numai că erau trei căpriţe şi credeau că sunt şase!
-         Extraordinar! Sunteţi foc de deştepţi! Ia să vedem: dacă stau zece vrăbii pe gard şi-mpuşc una, câte mai rămân?
-         Zece!
-         Ha-ha! v-am prins!
-         Râzi degeaba! Voiai să spunem că toate au zburat şi că n-a mai rămas nici una! E veche! Atât de veche, că până şi vrăbiile o ştiu. Stai, să nu nu întrebi câte degete avem la mâini şi câte degete avem la picioare, că iarăşi ştim!
-         Atunci...nu-mi mai rpmâne altceva, decât să vă dau nota zece!
-         Mulţumim!
-         Dar mie, pentru răbdare, cât îmi daţi?
-         Unu!
-         Halal mie!
-         Da, dar ia adună unu şi cu unu de la fiecare poveste, cât fac?
-         Zece!

Titel Constantinescu - Omul de zăpadă
Editura Ion Creangă - 1971

joi, 17 ianuarie 2013

Poveşti româneşti - De la 1 pân-la 10 - Nouă


Nouă

Nouă fetiţe şi nouă băieţei.
Atât sunt în clasa cea nouă.
Nouă fetiţe şi nouă băieţei, cu nouă creioane şi nouă caiete, şi iar nouă caiete şi nouă creioane, pentru cele nouă fetiţe şi nouă băieţei.

Aş vrea să spun o poveste. Întreb:

-         Cui şă spun povestea mea?
-         Nouă! răspund copiii.
-         Cum nouă, când sunteţi de două ori câte nouă?! mă mir eu. Nouă fetiţe şi nouă băieţei. Vă mai întreb o dată: Cui să spun povestea mea?
-         Nouă! răspund copiii.

Nu mai înţeleg nimic, sau...poate înţeleg, dar mă fac şi eu că nu-nţeleg!...Deci, o poveste nouă pentru nouă fetiţe şi nouă băieţei. O scriu şi o citesc şi-ntreb repede, să-i iau pe nepregătite:

-         Cui i-a plăcut povestea?
-         Nouă! răspund cele nouă fetiţe.
-         Mai rămân nouă băieţei mă mir eu.
-         Nouă nu ne-a plăcut, răspund băieţii.
-         De ce?! întreb.
-         Pentru că nu e nouă! Nouă ne-ai mai spus-o!
-         Uffffff!

Şi plec necăjit. Şi vine seara. Şi vine şi luna nouă la fereastră. Şi sub luna nouă, mă gândesc la cei nouă băieţi şi pentru ei şi numai pentru ei, încep să scriu o poveste...nouă.

Titel Constantinescu – Omul de zăpadă
Editura Ion Creangă - 1971

Poveşti româneşti - De la 1 pân-la 10 - Opt


Opt


Vin şapte pitici acasă.
Văd pe horn dâră de fum!
Gata! Suntem opt de-acum!
Hei, al optălea să iasă,
Să ne-ntâmpine în drum!...
Şi-a ieşit. Râdea livada
Înaintea ei…Ghiciţi,
Cine-i?

Copiii: Albă-ca-Zăpada!

Cei şapte, cu bucurie,
Scot a opta farfuria
Şi al optălea ulcior
Din dulap a opta pernă
S-o aştearnă pe covor.
Doar pe masă, numai şapte
Mere rumene şi coapte!
Ei, acuma e cam greu!
Cum le-mpart?!
Să vă spun eu:
N-au mâncat un măr măcar!
Fetei i le-au dat în dar.
Iar fata făcu-ndată
O plăcintă cât o roată
S-o mănânce împreună
Opt prieteni. Poftă bună!


Titel Constantinescu - Omul de zăpadă
Editura Ion Creangă - 1971

miercuri, 16 ianuarie 2013

Poveşti româneşti - De la 1 pân-la 10 - Şapte


Şapte


Balaurul avea şapte capete.
Peste şapte împărăţii s-a dus vestea de cele şapte limbi de foc ale balaurului cu şapte capete. Şi, mă rog, vestea ca vestea, dar ce era mai rău încă nu v-am spus: din şapte-nşapte zile, cele şapte limbi de foc din cele şapte capete de balaur pârjoleau cale de şapte poşte, şapte sate cu şapte dealuri şi şapte văi.
Pân-ce-a trecut pe-acolo Păcală cu boulenii lui, adică, pân.ce-a ajuns într-un sat în care taman se-mplinea ziua a şaptea şi trebuia să ajungă balaurul cu şapte capete.

-         Măi, măi, măi, ce-i de făcut? se tot frământa Păcală.

Şi hop balaurul. Cu şapte capete, cu şapte limbi de foc, mă rog, aşa cum îi stă bine unui vbalaur cu şapte capete.

-         Te mâncăm, au spus cele şapte capete de balaur lungi de şapte coţi.
-         Asta şi vreau, a spus Păcală, dar mai întâi să dau boulenii ăştia ai mei celui de-al şaptelea cap, că e mai mare decât celelalte capete şi e mai flămând şi are gura mai mare şi...
-         Adică mie! a spus o limbă de balaur.
-         Ba mie! a spus altă limbă de balaur.
-         Şi adică mie de ce nu?! a strigat altă limbă de balaur.

Şi uite aşa se luară la ceartă cele şapte capete de balaur, mă rog, care să fie mai mare şi mai tare din cele şapte.
Şi se bătură cap în cap şapte zile şi şapte nopţi.
Iar Păcală s-a dus în bătătura unui ţăran, a luat fierul de la plug şi harş! şi iar harş! tot aşa de şapte ori, până reteză toate cele şapte capete. Şi vru să plece. Dar boulenii de colo:

-         Va să zică, erai cât pe ce să ne dai balaurului demâncare! Biiiine! Uite că nu mai merge, cu tine. Rămânem aici. Drum bun şi cale bătută!

Dar Păcală de colo:

-         Biiiineee! Şi eu, care voiam să vă laud la toată lumea că voi şi numai voi aţi omorât gogeamite balaur! Şi când colo numai unul din voi a fost ăla!
-         Care? au strigat boulenii.
-         Cel mai iute de picior! a răspuns Păcală.
-         Daaaa?! Urcă-te-n car şi să vezi care-i mai iute de picior! Şi Păcală asta şi voia. S-a urcat în car şi boii prinde-i dacă poţi!

Titel Constantinescu – Omul de zăpadă
Editura Ion Creangă - 1971

Poveşti româneşti - De la 1 pân-la 10 - Şase


Şase


Pe malul lacului, trei căpriţe. Dar căpriţele se uită-n apă şi dintr-o dată strigă fiecare:
-         Vai de mine şi de mine, suntem şase căpriţe! Uite:

Trei căpriţe-n lac s-adapă,
Şi-alte trei privesc din apă!

Şi-ncepură toate să se bucure:

-         Suntem şase căpriţe! Suntem şase căpriţe!

Dar iată că de pe şase munţi şi şase dealuri şi din şase văi adânci, vin val-vârtej nori de furtună şi de ploaie. Căpriţele ar vrea să treacă lacul, s-ajungă mai repede-n sat. Dar cum?!...Trece-un om cu barca.

-         Ia-ne şi pe noi, nene! Suntem şase căpriţe, numai şase!
-         Prea multe! spune omul. dacă eraţi trei, mai mergea! Dar şase!

Şi omul pleacă...

-         Suntem şase! Suntem şase! se vaită căpriţele.
-         Aaaaa! spune căpriţa neagră de pe mal, dar de ce nutrecem lacul pe spinarea căpriţelor din apă? Dacă-s în apă, ştiu să-noate!
-         Grozaaav! Grozaaav! se bucură celelalte căpriţe.

Şi sar suratele în apă. Şi apa e cam adâncă. Şi căpriţele se cam duc la fund...Bine că trecea pe-acolo o băbuţă-ntr-o căruţă! Le trage băbuţa repede la mal şi strigă:

-         Repede-n căruţă! Repede! Repede!
-         Ne iei pe toate şase? spun căpriţele.

Băbuţa vede că nu-s chiar şase, dar ce şi-a zis: „De speriate ce sunt, nu mai ştiu ce vorbesc, bietele de ele!” şi cu glas tare, strigă:

-         Bine! Bine! Hai , urcaţi toate şase! hai, repede, repede!

Titel Constantinescu – Omul de zăpadă
Editura Ion Creangă - 1971

luni, 14 ianuarie 2013

Atelierul de Sorcove - Decembrie 2012



Ce ne-am face dacă am uita să fim copii? Să păstrăm în suflet candoarea, nevinovăţia, bunătatea, liniştea, ghiduşia? Măcar din când în când să ne purtăm ca nişte copii şi să îi lăsăm şi pe ei, copii, să fie copii.


Colind - Sorcova Vesela

Sorcova, vesela,
Să trăiţi, să-mbătrâniţi,
Ca un păr, ca un măr,
Ca un fir de trandafir,
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oţelul.
La anul şi la multi ani!

Atelier de măşti populare - Decembrie 2012



Copiii au fost foarte încântaţi de meşterul popular care i-a învăţat cum să realizeze cu propriile mâini o mască populară tradiţională.

vineri, 11 ianuarie 2013

Povești românești - De la 1 pân-la 10 - Cinci

Cinci



Moșul: Dragi fetițe și feciori,
Am în sac cinci ghicitori.

Copiii: Spune! Spune! Spune! Spune!

Moșul: Cinci prieteni și-a luat
Harap Alb când a plecat
Către Roșu Împărat.
Mi-i ghiciți pe fiecare?

Copiii: Spune prima ghicitoare.

Moșul: Se-ncălzește-n cinci cuptoare
Și de frig zice că moare.

Copiii: Gerilă! Gerilă!

Moșul: Mda! Mda! Alta:
Îmi mănâncă, măi nepoate,
Cinci căruțe cu bucate
Și de foame nu mai poate.

Copiii: Flămânzilă! Flămânzilă!

Moșul: Mda! Mda! Uite-o și pe a treia:
Din cinci râuri mari s-adapă,
Dar tot cere: Apă! Apă!

Copiii: Setilă! Setilă!

Moșul: Phii, mă dați gata! Uite-o și pe-a patra:
Chiar de-i noapte-ntunecată,
El vede cât cinci deodată.

Fetița: Bufnița! Bufnița! (Copiii râd)

Moșul: Mda! N-ar fi rău răspunsul, doar și bufnița vede bine! Dar în povestea cu Harap Alb, nici urmă de bufniță așa că...
Greu la deal și greu la vale,
Nu prea mi-ai ghicit matale!

Copiii: E Ochilă! E Ochilă!

Moșul: Așa-i! Așa-i! Și-acum, ultima ghicitoare, a cincea:
Cât cinci stânjeni e de lung,
Cinci lungani și nu-l ajung.
Caută cu mâna-n nor
Și ia pasărea din zbor.

Copiii: Păsări-Lăți-Lungilă! El este !

Moșul: Ați ghicit!
E adevărat!
Cinci prieteni și-a luat
Harap Alb când a plecat
Către Roșu Împărat!

Copiii: Gerilă! Flămânzilă! Setilă! Ochilă! Păsări-Lăți-Lungilă!

Moșul: Câți cu toții?

Copiii: Cinci! Cinci! Cinci!

Moșul: Ei, ia veniți cu mic cu mare
Să vă dau la fiecare
Cinci plăcinte, cinci pere
Și cinci floarea-soarelui.


Titel Constantinescu – Omul de zăpadă
- Editura Ion Creangă - 1971

joi, 10 ianuarie 2013

Poveşti româneşti. De la 1 pân-la 10 - Patru


Patru


Copiii se joacă de-a ascunselea. Dar, mai întâi, trebuie făcută numărătoarea. Hai, ţineţi pumnii! Eu număr:

Vin în zori
Patru surori:
Primăvara, numai flori,
Vara, joc şi ghicitori,
Toamna, fructe şi culori,
Iarna, sănii şi ninsori.
Iată-le la noi în joc,
Toate patru la un loc.
Ieşi afară,
Mărioară,
Fiindcă vreau să număr iară.


Gata! Gata! Eu am rămas! Ascundeţi-vă! Ascundeţi-vă!
Fetiţa...Unde să mă ascund? Melcule, melcule, mă laşi în căsuţa ta? Melcul...dacă îmi spui câte corniţe am, te las.
Fetiţa: Patru! Patru! Ştiu eu bine!
Melcul: Hai, ascunde-te la mine!
Băiatul: Dar eu...eu...Uite o nucă. Nucă, mă primeşti în căsuţa ta?
Nuca: Te primesc, dacă ghiceşti, frăţiori câţi oi avea înăuntr-un casa mea.
Băiatul: Patru fraţi sunt, ştiu eu bine!
Nuca: Hai, ascunde-te la mine!
Altă fetiţă: Dar eu...eu unde mă ascund? Aaa, chiar aicea, în zăvoi, mă ascund printre trifoi! Şi-am să caut, şi-am să caut, un trifoi cu patru foi!



Titel Constantinescu - Omul de zăpadă
- Editura Ion Creangă - 1971

Poveşti româneşti - De la 1 pân-la 10 - Trei


Trei


Fetiţa e o mare gospodină. Iată, pe masă sunt trei farfurii adânci, trei linguri                       
trei...trei...
-         Dar de ce  trei?! Se întreabă păpuşa. Doar eu sunt singură!
-         Trei?! Nu văd bine? se-ntreabă şi ursul de catifea. Dar eu...eu sunt singur!
-         Hi-hi-hi! râde căluţul de porţelan.Trei Scaune. Dar eu sunt singur! Oare fetiţa nu ştie să număre?

Trei vrăbii...Ah, obraznicele vrăbii, se şi reped la geam:
-         Cip-cip-cip, să ştiţi că pentru noi trei sunt cele trei farfurii adânci, trei farfurii întinse, trei...
Fetiţa însă nu aude. E ocupată cu trei  feluri de mâncare, pe care le încălzeşte pe cele trei ochiuri ale aragazului. Apoi, aduce din grădină trei  trandafiri şi totul e gata.

Cele trei vrăbii, la geam, tot obraznice:
-         Vai dragă, oare acei trei trandafiri sunt tot pentru noi?! Să-i mâncăm? Chiar pe toţi trei?! Se miră cea mai mare dintre cele trei.
-         Aaaşşş! spune cea mai mică din cele trei, dar deşteaptă cât toate trei laolaltă...cei trei trandafiri sunt aşa, de frumuseţe, să ne simţim bine când vom mânca din cele trei farfurii adânci apoi din cele trei farfurii întinse, apoi...

Dar nici n-a apucat să termine vorba. Fetiţa deschide fereastra. Se uită pe stradă şi-i vede pe tata şi pe mama venind.
Masa e gata. Pe trei scaune stau cei trei prieteni: mama, tata şi fetiţa. În trei farfurii adânci, abureşte supa.



Titel Constantinescu - Omul de zăpadă
- Editura Ion Creangă - 1971

marți, 8 ianuarie 2013

Poveşti româneşti


 Voinicul blestemat


Şi s-a dus la zmău. Zmăul numa l-a zărit şi a strigat, arătându-i beciul cel mare:

-         Treci, cânii carnea ţi-ar mânca,
Corbii şângele ţi-ar bea!

- Vezi tu, câne, munţii iştia? Până mâine dimineaţă să mi-i ari, să mi-i semeni şi pâne caldă să-mi aduci; ai auzit?

E, hei! Greu-i când ajunge omul la vreo crişcare cum ajunsese voinicelul nostru amu! Nu-i cuvânt, bine-i a fi omul tot bărbat şi mai rar femeie:

Că de-ar şti omul ce-ar ajunge
Mult ar suspina şi-ar plânge...

De aceea trebuie să-ţi ţii inima că ajutorul nici nu ştii dincotro-ţi poate veni, cum i-a venit şi băietanului, de la fata cea mai mică a zmăului. Ea, zgâtia, ia un bici de foc în mână, o pâne şi-o fliuşcă de rachiu, şi vine la dânsul la beci. Mănâncă şi ea, mănâncă şi el, d-apoi ce folos? Că lui nu-i ticnea de loc?

-         Ei, dragă, nu mai fii scârbit, că eu te-oi scoate din toate!

Şi s-au pus ei aşa în sâmbră, că ea a pocnit de trei ori cu biciul în pământ şi a şuierat de trei ori din degete. Şi s-au strâns, măi frate, diavoli câtă frunză şi iarbă, şi i-au zis:

-         Ce vrei de la noi, stăpână?
-         Măi zgribulicilor! Vedeţi voi munţii iştia?! Mâne dimineaţă să-mi aduceţi pâine caldă din grâul ce l-îţi semăna pe dânşii! Haide, porniţi!

Şi în zorii zilei băietanul s-a trezit în chilioară cu pâne caldă. Iesă el afară şi se întinde acolo în vîrful munţilor pe somn; de-abia se-ntorce-n bătaia soarelui. Vine zmăul şi găseşte pâne caldă. Zice:

-         Treci iar în beci, cânii carnea ţi-ar mânca. Vezi tu munţii iştia? Până mâne dimineaţă să-mi faci în locul lor şes şi pe şes, pomi roditori; roadele lor să fie coapte, ca să am eu ce mânca, iar prin crengi să cânte fel şi fel de păsări! Ai auzit?
-         Am auzit...

Şi trece, săracul, iar în beci. Pe la o bucată de noapte, vine iar fata zmăului la dânsul cu de-ale mâncării; îi dă să se ospăteze şi-i zice:

-         Ei, aşa-i c-ai dat iar de beleaua năcazului? Ai doar noroc că mi-ai picat mie la plac, dar altfel ce-ai face?

Deci, a doua zi de dimineaţă, când s-a sculat zmăul, s-au fost întins nişte pomături prin livadă, Doamne, Dumnezeule! Şi prin crengi cântau păsările de-i lua auzul flăcăului, care şădea cu pântecele la dogoarea dulce a soarelui de dimineaţă.

-         Scoală, câinii carnea ţi-ar mânca! – răcneşte zmăul – scoală şi treci în beci! Mâni dimineaţă am să-ţi aduc pe cele trei fete ale mele: de-i găsi-o pe cea mai mică dintre dânsele, să ştii că ţi-o dau de nevastă!

Şi se vâră bietul iarăşi în beciul cel întunecos şi iarăşi vine fata la dânsul:

- Of, dragul meu, tu să ştii că noi suntem trei surori tot una la chip şi la port; pe atâta ai să mă cunoşti pe mine, că pe batistă am să am un firicel de păr, iar în dreptul meu o să bâzâie mereu o albină; ai auzit?
A doua zi dimineaţă, vine zmăul şi-i pune dinainte pe cele trei fete şi-i zice:

-         Ei, cânii carnea ţi-ar mânca, spune-mi care-i ea mai mică, ori de nu, îţi iau capul!
-         Nu-i mai ajunge zilele celea, - face de colo voinicul – iaca, astai cea mai mică!

Şi-o prinde uşor de mânuţă şi i-o arată...Zmăul, fireşte, nu putea amu să-şi mai calce vorba: trebuia să i-o deie; dar ce şi-a făcut el chiteală? Zice:

-         Măi! Haita s-a dat mai înainte în vorbă cu dânsul; şi l-a învăţat!

Şi aşa, fără multă pierdere, de vreme, mi-i închide pe-amândoi. Dar ce să-i închidă, ori să nu-i închidă că

Dragostea-mi trece prin apă,
Nu se teme că se-neacă...

Şi-apoi şi băietanul poveştii să nu socotiţi că era de pe ici de pe colea. Mititel la trup, ca fratele cel de-al o sută şi unulea, dar nu te teme d-ta că nu se da nici la o sută douăzeci şi unul. Şi aşa necăjit cum era, nu s-ar fi putut pune te miri ce la indrică (ceartă) amu cu dânsul! Căci, iaca, dă zmăul că ei nu-s în beci, şi după dânşii! Fata, de la o bucată de drum, prinde-a plânge:

-         Of! Mă înfierbântă soarele de la spate; vine capcânul de tată-meu...
-         Nu te teme, fată hăi. Hai să ne facem aşa: tu o cânepă şi eu un cocostârc; eu am să şăd c-o şopârlă-n gură...

S-au schimbat degrabă după cum s-au înţeles. Vine zmăul – şi de unde să-l taie prin cap ce-i şi cum. Se uită-n zare, nu vede nimic; ia doar alături de drum era un ogor de cânepă şi-un cocostârc şedea c-o şopârlă-n gură; încolo – pustiu, ţipenie. Se duce săracul acasă şi când a auzit zmăoaica lui de una ca asta, şi-a scos limba de trei stânjeni afară:

-         Cum de nu i-ai prins?
-         - N-am găsit nimic în drum fără numai o cânepă şi-un cocostârc c-o şopârlă-n gură, atât...
-         Apoi ei îs aceia, bată-te-ar o pară de foc, prostule, să te bată. Fugi degrabă după dânşii!

Zmâul iar, la fugă, băiete, după dânşii. Fata iar a simţit că-i ajunge din urmă şi zice:

-         Of! Tare mă arde soarele de la spate; s-apropie mâniosul de tată-meu. Ce să ne facem?
-         Haide că eu m-oi face un pomăt frumos, iar tu fă-te un moşneag de mă păzeşte...Şi s-au făcut aşa. Numai iaca vine şi zmăul.
-         Bună vremea, moşule!
-         Foarte vă mulţumesc! M-ai şi spăriat, dragul meu, când te-am văzut că fugi aşa de aprins; ce-ţi este?
-         Moşule, mă rog d-atale, n-ai văzut, n-ai întâlnit pe-aicea nişte tineri, aşa şi-aşa?
-         Ba, am văzut şi-am şi întâlnit, dragul meu; da pe-atunci eram tânăr şi de-abia răsădeam pământul ista care, vezi-l, prinde-a se usca şi el, iar eu îs bătrân...

Se duce bietul zmău înapoi; ce-avea să facă? Da zmăoaica, nu, şi nu: „Cânii carnea ţi-ar mânca, du-te degrabă, că moşneagul şi pământul tocmai ei erau!...”

Fuge pâclişitul de zmău, fuge, şi era amu cât pe ce să-i ajungă.

-         Of! Tare mă înfierbântă, dragă, un foc pe la spate; vine cânosul de tată-meu. Ce să ne mai facem noi?
-         Ne-om face aşa: tu o mănăstire hârbuită, veche, veche, iar eu m-oi face un călugăr bătrân, bătrân, cu cartea-n mână, de-abia sprijinindu-mi sprincenele cu cârja ca să văd a ceti...

Iaca vine şi zmăul.
-         Bună ziua, părinte!
-         Dumnezeu să te miluiască, fiule!
-         Mă rog, părinte, n-ai văzut, n-ai întâlnit pe-aici, aşa, şi-aşa, doi tineri?
-         Ba, văzut-am şi întâlnit-am, dragul meu, da hăt demult, când eu de-abia prindeam a învăţa în cartea asta şi mănăstirea de-abia se zidea şi eram mic, vorba ceea:

Flăcăiandru cât un ied,
Intră-n iarbă, nu-l mai văd...

Năcăjit, se-ntoarce bietul zmău iar la zmăoaica lui şi-i spune. Da ea:

-         Bată-te-ar orbalţurile (dureri de cap) d-apoii de ce n-ai luat să-mi aduci măcar o cărămidă din mănăstire şi de ce n-ai rupt măcar o halipă (fâşie) din veşmântul călugărului – că ei erau aceia! Lasă că mă duc de-amu eu!

Şe-ncalecă, măi frate, pe-o cămilă şi la fugă, şi la fugă, de-a crăpa cămila sub dânsa. Atunci iar a prins a plânge fata:

-         Of, dragă! Vine amărâta de maică-mea; ce să ne mai facem?
-         Fă-te tu un iaz – îi zise voinicul – că eu m-oi face un răţoi...

Degrabă s-au schimbat ei aşa – când iaca vine şi nepricistuita, într-un suflet, şi prinde-a striga de la mal: „Utiu, utiu, utiu mamei!”...
Şi văzând că nu se apropie răţoiul, ci se dă tot mai adânc, unde prinde a sorbi iazul, baborniţa...Horp! odată, horp! de două ori, şi când a horpăit şi-a treia oară, a crăpat pe loc de nu s-a mai ales nimic dintr-ânsa.
Voinicul s-a făcut ca şi mai nainte, fata s-a făcut iar frumoasă cum fusese şi s-au pornit spre casă. Casa nu era departe amu – ia, cum ar fi până la mine, la bordei. Şi cum eu am o răchită la poartă, lângă fântână, tot aşa era şi dinaintea casei voinicului. Zice:

-         Stai tu, dragă, aici la răchită, căci eu mă duc la fraţii mei, înăuntru, şi-oi veni amuş să te ieu...

Şi-aşa a venit – că n-a mai venit: şi s-a pus, măi tătuţă, pe chef şi băuturică, de vreme ce erau doar nunţile celor o sută de fraţi în casă...Şi, din una în alta, lui i-a căzut cu tronc la inimă fata cea mică, ştiţi, care trecea la număr peste sută, soră cu miresele celelalte...Şi-a uitat de cea de-afară, care-l scosese de la atâtea năduhuri...

Pe mine m-ai uitat,
Cu alta te-ai încredinţat...

Aşteaptă ea, săraca, aşteaptă lângă fântână – că el nu mai iesă. Iaca, pe-o lună şi pe-o vreme limpede cum era, vede-o umbră de babă care venea la apă. Zice:

-         Mătuşică, să te duci, mă rog ţie, până-n casă şi să-i spui să vie...Na-ţi batista asta roşie, plină cu galbeni; să te duci şi s-o joci printre nuntaşi, ca doar el te-a vedea şi şi-a aduce aminte de mine!...

Baba a ascultat rugămintea bietei copile, iar el cum a zărit batista, cum şi-a adus aminte de dânsa şi-a ieşit afară. Atunci ea, plângând, i-a zis:

-         Vezi, dragă, din câte greuri şi răuri te-am scos şi tu te-ai luat şi te-ai încredinţat amu cu alta...Să ştii de la mine: că măcar de-am fost fată de zmău, dar fiindcă ţi-am priit, tu nu se cădea să mă lepezi. De aceea Dumnezeu are să-mi asculte blestemul şi-are să te facă o pupăză şi n-ai să poţi trăi cu alta, iar eu mă fac un cuc şi-oi cânta la maică-mea-n grădină...

Şi aşa, dragii mei, minunatu-s-a o spuzenie de lume ce venise la nuntă de una ca asta. Că voiniculului celui blestemat i-o ieşit hârşimul peste nouă mări şi ţări de când s-a făcut pupăză, şi „pupăză necredincioasă” i se zice şi azi; iar copila, de jale, s-a făcut şi ea un cuc şi-a cântat cât a cântat la maică-sa-n grădină, şi după aceea mi-a cântat şi mie-n cornul din josul casei.
Şi tot acolo-mi cântă de-o bucată de vreme, mânca-o-ar mângâierea!

Ceilalţi fraţi ai voinicului au rămas petrecând la nuntă, acolo-n legea lor – iar eu vă spun povestea aici:

Că anul ista nu-i al meu,
Că mi-a cântat cucul rău.
                                                 Da la anu-a fi de mine
Că mi-a cânta cucul bine!


D. Furtună – Izvodiri din bătrâni
Editura Minerva - 1973
[ � � �? � de tată-meu. Ce să ne facem?
-         Haide că eu m-oi face un pomăt frumos, iar tu fă-te un moşneag de mă păzeşte...Şi s-au făcut aşa. Numai iaca vine şi zmăul.
-         Bună vremea, moşule!
-         Foarte vă mulţumesc! M-ai şi spăriat, dragul meu, când te-am văzut că fugi aşa de aprins; ce-ţi este?
-         Moşule, mă rog d-atale, n-ai văzut, n-ai întâlnit pe-aicea nişte tineri, aşa şi-aşa?
-         Ba, am văzut şi-am şi întâlnit, dragul meu; da pe-atunci eram tânăr şi de-abia răsădeam pământul ista care, vezi-l, prinde-a se usca şi el, iar eu îs bătrân...

Se duce bietul zmău înapoi; ce-avea să facă? Da zmăoaica, nu, şi nu: „Cânii carnea ţi-ar mânca, du-te degrabă, că moşneagul şi pământul tocmai ei erau!...”

Fuge pâclişitul de zmău, fuge, şi era amu cât pe ce să-i ajungă.

-         Of! Tare mă înfierbântă, dragă, un foc pe la spate; vine cânosul de tată-meu. Ce să ne mai facem noi?
-         Ne-om face aşa: tu o mănăstire hârbuită, veche, veche, iar eu m-oi face un călugăr bătrân, bătrân, cu cartea-n mână, de-abia sprijinindu-mi sprincenele cu cârja ca să văd a ceti...

Iaca vine şi zmăul.
-         Bună ziua, părinte!
-         Dumnezeu să te miluiască, fiule!
-         Mă rog, părinte, n-ai văzut, n-ai întâlnit pe-aici, aşa, şi-aşa, doi tineri?
-         Ba, văzut-am şi întâlnit-am, dragul meu, da hăt demult, când eu de-abia prindeam a învăţa în cartea asta şi mănăstirea de-abia se zidea şi eram mic, vorba ceea:

Flăcăiandru cât un ied,
Intră-n iarbă, nu-l mai văd...

Năcăjit, se-ntoarce bietul zmău iar la zmăoaica lui şi-i spune. Da ea:

-         Bată-te-ar orbalţurile (dureri de cap) d-apoii de ce n-ai luat să-mi aduci măcar o cărămidă din mănăstire şi de ce n-ai rupt măcar o halipă (fâşie) din veşmântul călugărului – că ei erau aceia! Lasă că mă duc de-amu eu!

Şe-ncalecă, măi frate, pe-o cămilă şi la fugă, şi la fugă, de-a crăpa cămila sub dânsa. Atunci iar a prins a plânge fata:

-         Of, dragă! Vine amărâta de maică-mea; ce să ne mai facem?
-         Fă-te tu un iaz – îi zise voinicul – că eu m-oi face un răţoi...

Degrabă s-au schimbat ei aşa – când iaca vine şi nepricistuita, într-un suflet, şi prinde-a striga de la mal: „Utiu, utiu, utiu mamei!”...
Şi văzând că nu se apropie răţoiul, ci se dă tot mai adânc, unde prinde a sorbi iazul, baborniţa...Horp! odată, horp! de două ori, şi când a horpăit şi-a treia oară, a crăpat pe loc de nu s-a mai ales nimic dintr-ânsa.
Voinicul s-a făcut ca şi mai nainte, fata s-a făcut iar frumoasă cum fusese şi s-au pornit spre casă. Casa nu era departe amu – ia, cum ar fi până la mine, la bordei. Şi cum eu am o răchită la poartă, lângă fântână, tot aşa era şi dinaintea casei voinicului. Zice:

-         Stai tu, dragă, aici la răchită, căci eu mă duc la fraţii mei, înăuntru, şi-oi veni amuş să te ieu...

Şi-aşa a venit – că n-a mai venit: şi s-a pus, măi tătuţă, pe chef şi băuturică, de vreme ce erau doar nunţile celor o sută de fraţi în casă...Şi, din una în alta, lui i-a căzut cu tronc la inimă fata cea mică, ştiţi, care trecea la număr peste sută, soră cu miresele celelalte...Şi-a uitat de cea de-afară, care-l scosese de la atâtea năduhuri...

Pe mine m-ai uitat,
Cu alta te-ai încredinţat...

Aşteaptă ea, săraca, aşteaptă lângă fântână – că el nu mai iesă. Iaca, pe-o lună şi pe-o vreme limpede cum era, vede-o umbră de babă care venea la apă. Zice:

-         Mătuşică, să te duci, mă rog ţie, până-n casă şi să-i spui să vie...Na-ţi batista asta roşie, plină cu galbeni; să te duci şi s-o joci printre nuntaşi, ca doar el te-a vedea şi şi-a aduce aminte de mine!...

Baba a ascultat rugămintea bietei copile, iar el cum a zărit batista, cum şi-a adus aminte de dânsa şi-a ieşit afară. Atunci ea, plângând, i-a zis:

-         Vezi, dragă, din câte greuri şi răuri te-am scos şi tu te-ai luat şi te-ai încredinţat amu cu alta...Să ştii de la mine: că măcar de-am fost fată de zmău, dar fiindcă ţi-am priit, tu nu se cădea să mă lepezi. De aceea Dumnezeu are să-mi asculte blestemul şi-are să te facă o pupăză şi n-ai să poţi trăi cu alta, iar eu mă fac un cuc şi-oi cânta la maică-mea-n grădină...

Şi aşa, dragii mei, minunatu-s-a o spuzenie de lume ce venise la nuntă de una ca asta. Că voiniculului celui blestemat i-o ieşit hârşimul peste nouă mări şi ţări de când s-a făcut pupăză, şi „pupăză necredincioasă” i se zice şi azi; iar copila, de jale, s-a făcut şi ea un cuc şi-a cântat cât a cântat la maică-sa-n grădină, şi după aceea mi-a cântat şi mie-n cornul din josul casei.
Şi tot acolo-mi cântă de-o bucată de vreme, mânca-o-ar mângâierea!

Ceilalţi fraţi ai voinicului au rămas petrecând la nuntă, acolo-n legea lor – iar eu vă spun povestea aici:

Că anul ista nu-i al meu,
Că mi-a cântat cucul rău.
                                                 Da la anu-a fi de mine
Că mi-a cânta cucul bine!



Partea a doua 

D. Furtună – Izvodiri din bătrâni
Editura Minerva - 1973